ma privesc in oglinda.
vad un ocean.
nu mi-ai spus tu oare ca vrei sa-mi cunosti profunzimile?
nu tu ai fost cel care m-a impins sa ma dezbrac
si  mi-ai poruncit sa raman asa pentru o eternitate?
eu mi-am dat capul pe spate si am facut-o!
apoi am asteptat pana la capatul timpului meu...
ce eternitate-i aia care ii este cunoscuta omului?
eternitatea mea a durat o clipa
si m-am pabusit in genunchi
oceanul din fata mea era gata sa ma inghita
inca ma mai lupt sa potolesc valurile
macar de-ai inceta sa suflii vant nebun!
macar de-ai intoarce zarea cu susul in jos!
atunci oceanul ar fi cer
si eu as vedea in oglinda soarele
dar eu inca ma inec
iar tu inca iti traiesti eternitatea

dedublare

as scrie despre tine pana s-ar termina spatiul virtual... ma definesti atat de bine incat pot povesti despre mine fara a ma simti vizata.

ziua 1

purtam acelasi sfant in nume: I

ziua in care l-am remarcat prin ecranul televizorului a fost o zi ca oricare alta: eu, pat, telecomanda( pe atunci inca eram bolnava de televiziune prin cablu, acum m-am vindecat), clic, clic, clic, emisiune cu el, cazut fata si gandit.

nu mai vazusem pe nimeni cu asa expresie a fetei. i-am urmarit fiecare rid, fiecare microexpresie mai ceva ca (scuzati cacofonia) Cal din lie to me. avea cei mai agresivi ochi din lume. avea genul de privire blajina a psihopatului gata sa te sfasie in orice moment fara clipi. m-a intors cu susul in jos ai mi-am zis: i've got to work some of that magic i have.  stiam ca daca imi voi spune: eu cu omul asta ma voi casatori, viata ma va duce intr-un fel sau altul langa el. ( expresia asta e un fel de abracadabra pt mine).

dupa 5 luni de zile l-am cunoscut

era 2 noaptea si eu eram imbracata in cea mai simpatica rochita, pe cele mai simpatice tocuri si cu cel mai pushup sutien de la victoria secret. ieseam din pasajul victoriei si cu cat ma apropiam mai mult de masina parcata pe dreapta soselei aburind a apa din dambovita( spalasera strazile), cu atat eram mai aproape de a atinge perfectiunea sufleteasca.

deja-vu, vieti anterioare, mitul androginului lui platon, suflete pereche? nimic in comparatie cu ce simteam eu.

era mare si impunator in toata cat ti-e noaptea de mare ;nu aveam nevoie de lucruri cu care sa-l compar asa ca putin imi pasa ca strada era pustie.

am lasat geamul in jos. puea fi orice si oricine: criminal in serie, preot, Dumnezeu... putin imi pasa mie ce avea sa se intample. stiam ca si daca ma va omora voi trai o senzatie perfecta!

nu era nimic mai  mult decat el. era enorm.

mainile astea cu care scriu au inceput sa-mi tremure.

cutremura pamantul de sub mine cu fiecare pas pe care-l facea ca sa se apropie. cum ar fi putut sa nu-mi tremure mainile astea anemice?

mi-a zis:

- vin-o dupa mine!

si l-am urmat. inca il mai urmez si inca l-as mai urma daca mi-ar cere.

am ajuns in fata unei porti ruginite si cam subrede.

am coborat din masina. ma simteam ca in bronx si speram sa fac ceva ilegal ca sa marchez o asa seara.

m-am descaltat, si asa coborata de pe piedestalul tocurilor mele am sarit gardul.

am ajuns la o piscina cu apa rece. o pisica mieuna de dupa un gard. 

mi-a oferit un costum de baie pe care il scosese din vasta lui geanta si si-a rupt o soseta elastica ca sa imi construiasca un elastic alb de par.

aveam ca vestiar un tufis prin care speram sa imi vada piecare punticel al pielii mele zgribulite. pe masura ce mai indepartam cate un apanaj al frumusetii mele cosmetizate ( sutien push up, burtiera,tocuri, bucle) ma apropiam si mai mult de ioana cea abia trezita din somn( vreau sa zic naturala).

ma vazuse dupa numai 15 minute in toate ipostazele mele: aranjata, inalta, slaba si tatoasa, ca mai apoi sa ma vada scunda, cu burtica si ciufulita.

deja aveam o relatie intima:)

 mi-am inmuiat picioarele in apa bazinului in care el se mai scaldase de 1000 de ori.

apa era ca o supa primordiala. acolo s-a nascut pasiunea mea pentru el. el era gaina din supa care avea 

sa ma faca cateva ore mai tarziu Femeie.

conversatia noastra s-a redus la cateva fraze:

"- te cheama ioana...

andrei( andrei era baiatul care-l insotea dar de care abia daca imi pasa), ti-am zis ca e un semn

"- fumezi, ioana?

"-nu, m-am lasat in cea mai lunga zi din an"

antrenamentul s-a terminat si eu cu maxilarul meu dureros de atata zambit m-am repus pe tocuri si am plecat cu el spre masininile parcate.

simteam ca daca nu ma invita la el il voi urmari si voi sparge usa casei.

m-a invitat la el si jucand un rol de , nu,  nu vreau, m-am dus.

prima oprire a fost un restaurant pustiu  in mijlocul bucurestiului. 

isi comanda multa mancare intr-o combinatie aparent nepotrivita. banuiam ca un om special se hraneste altfel. eu nu as putea manca nici daca mi-ar baga cineva cu forta mancare pe gat.

imi spune ca am strabism, imi spune ca mi se misca nasul amuzant cand vorbesc. mi le spune atat de frumos si pertinent incat imi vine sa-l pup fix pe botul ala in care-si arunca mancarea cu furculita.

plecam de acolo si ne indreptam spre casa lui.

intru...

o casa plina cu lucruri. arhiplina de lucruri, haine, carti, telefoane mobile.

am simtit ca am intrat intr-un sanctuar. simteam ca imi pun picioarele pe o pardoseala calcata de multe persoane. multe persoane care nu am inteles nimic din acel haos perfect organizat.

casa gazduieste un lux ascuns in spatele harmalaiei si a abundentei de mirosuri, mancare de pisici si pisica.

patul este jos cu poate prea multe perne.

ma fascineaza tot: mirosul, movul, lanturile,mocheta, muzica, el

el se dezbraca si isi arunca hainele. totul este imbracat in mov.

ne punem in pat.
imi simte pulsul, scoate un sunet de placere.

stiam ca este seara in care ma va demonta bucatica cu bucatica ca si cand vrea sa treaca prin toate straturile scutului material care ma invaluie. stiam ca vrea sa-mi simta caldura subcutanata. stiam asta si o vedeam in privirea lui care nu se indrepta nici o secunda intr-u totul spre mine

ma saruta, imi priveste sanii din sutien si ma intreaba daca am silicoane. ii raspund ca nu. respira usurat. ma saruta iar si adormim.

prolog

nu imi este foarte clar care-i faza cu mine.
sunt romanca si am in adn nevoia de a avea informatii despre capra vecinului.
oare ceilalti stiu mai bine decat mine ce e cu ei? unde si cum sunt, unde vor fi si cum?

iulia imi spunea azi ca intr-adevar stiu...dar ca nu conteaza ca stii ca stii, ci conteaza sa-l iubesti pe dumnezeu. oare eu il iubesc pe dumnezeu? sau pana acum doar dumnezeu m-a iubit pe mine?
ma gandesc in timp ce scriu aceste lucruri daca totusi il iubesc pe dumnezeu. as vrea sa raspund cu da. si stiu ca daca ar fi fost asa nu m-as mai fi intrebat.

acum sunt mai preocupata de pamanteanul care-mi umple zilele.

este atat de frumos sa iubesti...chiar si o himera. am atata nevoie sa iubesc pt ca mereu am fost iubita, mereu. si mereu mi-am dat seama ca sunt incapabila de a iubi in felul comun acceptat de societate.

iubesc asa, anapoda. 

am iubit dintr-un complex

am iubit pt ca asta este normalitatea

imi doresc lucruri pt ca e normal sa ti le doresti

mereu ma gandesc ca mai mult ma iubesc pe mine. si stiu ca prima conditie pt a-i putea iubi pe ceilalti e sa te iubesti pe tine. altfel nu se poate. cum ai putea sa-i iubesti pe ceilalti cum te iubesti pe tine daca tu nu te iubesti?!

vezi, nu se poate!

daca e valabila a doua varianta( cea in care doar dumnezeu ma iubeste pe mine) imi pare tare rau. stiu cum e sa fi intr-o relatie in care numai unul se implica.
defapt stiu prea bine cum este sa fi intr-o relatie inchipuita. uite, iar ma intreb daca ceilalti fac asta.
trebuie sa marturisesc ca am o relatie pe care mi-am construit-o dupa bunul meu plac. persoana cu care am construit relatia asta nu cred ca stie prea bine in ce a fost bagata. defapt nu cred ca stie mai nimic despre mine. stie ca ma cheama ioana. mi-a vizitat casa o data; i-am vizitat casa de multe ori. i-am trimis multe mesaje emotionante, nu mi-a trimis nici unul.
recunosc ca sunt fascinata de relatia asta si ca imi umple sufletul de bucurie de mai multe ori pe zi. momentele acelea de bucurie apar cand ma opresc din ceea ce fac si mai adaug ceva la scenariul pe care il scriu mental. azi m-am hotarat sa-l pun pe hartia de pixeli albi ai monitorului.
stiu sa scriu si sa gandesc in multe feluri. azi nu am avut chef de o abordare melancolica si nici de una teatrala. azi scriu asa cum sunt eu. destul de alambicata dar totusi joviala si prietenoasa.

acum ca mi-am facut incalzirea si am scos din mine tot haosul ce-mi bubuia tamplece,
haideti sa va povestesc ca sa intelegeti mai bine si ca sa ma puteti judeca mai cu spor!