farama umana

rasaritul nu-l poti privi decat de prea putine ori in viata...urasc panza care ne astupa simtul vederii in momentele cele mai frumoase ale vietii.cel mai trist pe lumea asta este ca nu iti poti pivi propriul rasarit sau propriul apus...as vrea sa nu fi fost oarba cand m-am nascut si sa nu orbesc iar cand voi muri.as fi vrut sa imi vad in culori prima gura de aer inspirat, sa imi vad pielea translucida si impaienjenisul de venisoae movulii prin care curgea sangele nou, proaspat si lipsit de mizerie...mergand pe firul acesta mi-as dori sa ma vad expirand ultima gura de aer, sa vad linistea posterioara pe care ti-o ofera plamanul gol, sa privesc ulimele zvacniri involuntare ale muschilor, sa vad carnea irizata incercand sa-si urmeze tabieturile, sa imi privesc corpul care inca nu vrea sa renunte la miscarea atat de draga lui...
restul ce ne este dat sa vedem sunt pseudorasarituri si pseudoasfintituri, copii infidele ce trateaza tema aceasta cu o dezinvoltura tragica, de parca ar fi vorba de niste sosete pe care le poti arunca oricand in cosul de rufe si la fel de bine le poti scoata de acolo ori de cate ori doresti...simt ca asa ratam pasiunea adevarata, pasiunea pe care apoi o cautam toata viata..tragicul furt pe care-l suferim nu face decat sa ne lase goi de orice frumusete, a ne despuie de acea alura aristrocratica de domnisoara frumoasa si timida si sa ne aunce in tumultoasa si penibia viata pe are o traim..asadar odata esenta furata devenim niste saraci care scormonesc in tomberoanele vietii in speranta ca vom gasi ceva-ul acela care linisteste, care infrumuseteaza, care alina...